Amintirile mele legate de revolutia din 1989 se rezuma la linistea infernala de afara, la paturile pe care tatal meu le asezase in geam, la ingrijorarea care se citea pe fata mamei mele si la acea cutie ciudata din care vorbeau pe rand niste oameni isterici.

Aveam 5 ani dar imi dadeam seama ca se intampla ceva important. In orasul in care m-am nascut nu s-a tras. Dar se tragea la 60 km distanta. Ma duceam deseori la geam, ma inaltam pe varfuri incercand sa vad dincolo de caloriferul inghetat bocna si de pervazul geamului. Nu era nimeni pe strada, toti erau amuţiţi in case.

Ma intreb acum cat a indurat acest popor in anii de comunism, pentru a iesi in fine in strada dupa 25 de ani, cu o ura si o determinare sinucigase?

Chiar daca ma feresc de generalizari, romanii sunt destul de inertiali. Greu de urnit si de indrumat catre o anumita directie, dezbinati in actiuni chiar daca au aceleasi obiective, romanii cu greu au putut fi uniti in jurul aceluiasi ideal. Si nu pentru ca ar fi lasi – ci mai degraba din comoditate, din egoism, din nehotarare.

Ne dam seama asadar cata ura a existat in acea iarna , mai multa decat a haiducilor de la 1821, a intelectualilor de la 1848 sau a taranilor de la 1906. Gandindu-ne la faptul ca au iesit in strada categorii sociale incompatibile in Decembrie ’89 – intelectuali, pe de o parte, si clasa muncitoare, pe de alta, ne putem din nou inchipui sentimentele de repulsie si nemultumire a acelor oameni pentru un regim pe care nu-l mai voiau.

Dar aici e alta discutie: cati dintre acesti oameni nu mai doreau comunismul si cati nu-l mai doreau strict pe Ceausescu? Se zice ca s-a strigat “jos comunismul!” destul de tarziu in acele zile. “Jos dictatorul!” parea a fi racnetul de baza al multimii.

Drept dovada ca asocierea revolutionara dintre studenti si muncitori a fost una conjuncturala, NEnaturala, stau si evenimentele din Mai – Iunie 1990. Atunci, s-a dovedit ca tocmai clasa muncitoare nu dorea o schimbare majora, iar clasa de mijloc urma sa fie sacrificata pentru inca 20 de ani. Cel putin.

Deci cum mi-am petrecut eu revolutia? In primul rand crescand.

Apoi imi dadeam seama ca nu vom mai tremura de frig in casa, ca vom avea desene animate si fotbal la televizor, ca nu voi invata si eu sa citesc la lampa cu gaz asa cum a facut-o sora mea mai mare, ca voi manca ciocolata si voi avea jucarii.

Nu-mi dadeam seama in schimb ca ne vor trebuie inca foarte multi ani sa scapam de obsesia comunismului, ca vor trece alti 7-8 ani pana cand tara se va deschide cu adevarat, ca sforile puterii vor fi trase inca multi ani de aceleasi personaje.

Aveam sa aflu mai tarziu ca fac parte din prima generatie cu manuale alternative, din prima si singura generatie cu examen de capacitate si de admitere la liceu, din prima generatie fara obligatia de a face armata, din prima generatie cu examenul de bacalaureat tip grila si lista este deschisa.

Nu consider ca eu am facut parte din generatia de sacrificiu. Adevaratii sacrificati au fost parintii mei: adica cei care au fost amagiti de revolutie, zdruncinati bine de capitalismul salbatic al anilor ’90 si scosi la pensie fortat de criza economica contemporana.

Voi ce-ati facut la revolutie?