Citesc deunăzi ca in orasul meu natal, dealtfel un fel de Mecca al cainilor vagabonzi, hingherii au pretentia sa li se spuna prinzatori de caini. Pesemne denumirea de hingher ii jigneste profund in orgoliu.

De fiecare data cand sunt chemati la o interventie se dezlantuie circul. Urbea lui nenea Iancu, caci despre acel oras este vorba, isi emana spiritul bascalios prin toti porii la astfel de evenimente. Ecologistii parveniti – personificati de cativa pensionari cu gura mare si mult tupeu – garanteaza ca bietele animale nici macar nu stiu sa latre si sunt sub atenta observatie a domniilor lor. De cealalta parte, familistii – terorizati de sinistrele concerte nocturne ale javrelor  – accentueaza pericolul social pe care il reprezinta vagabonzii si fac apel la indemanarea prinzatorilor de caini.

Solutia este un compromis si probabil o cunoasteti: cainii sunt prinsi, castrati, insemnati, eliberati.

La un nivel ceva mai mare, javrele cu ochelari pe nas si pix in mana au instincte de hiene: ataca in haita, deruteaza, inspira frica, rad jmechereste. Sunt pusi sa latre incontinuu in mijlocul strazii si remunerati cu cate un oscior de catre mogulii ce garanteaza pentru ei. Cu limba scoasa si ochii injectati, vagabonzii isi fac cu loialitate datoria, facandu-se auziti cat mai departe posibil. Deocamdata sunt imuni la jigodie, urticarie si alte boli care sa-i slabeasca dar raspandesc turbarea, paduchii si capusele in toate directiile in care latra.

Propun altcatuirea unei gherile de hingheri, pardon – prinzatori de caini – care sa-i prinda, spele, deperaziteze, sa-i rada in cap si pe limba, castreze, insemneze. Sa le captureze si pixul si sa le interzica a mai folosi orice instrument de inscriptionare pe foaie. Dar sa nu-i eutanasieze. Eventual sa-i plaseze strategic pe DN1, cam intre localitatile Puchenii Mari si Tâncabeşti, acolo unde cainii, vagabonzi sau nu, au mai multe sanse sa grăiasca omeneste, decat sa traverseze strada teferi si nevatamati.

Caricaturi: petry